11-13 octombrie 2024, Roman

IAȘI, 31 dec.1889, la numai câteva luni după moartea bunului său prieten Mihail Eminescu, Ion Creangă a trecut la cele veșnice, la vârsta de 52 de ani, ridicându-se alături de Luceafăr, pe bolta literaturii române.

Câteva detalii despre moartea povestitorului ni le oferă George Călinescu în volumul „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”: „Creangă a moştenit de la mama sa epilepsia, o boală ce i-a dat mari bătăi de cap în ultimii ani de viaţă. Ion Creangă ameţea des şi chiar cădea pur şi simplu din picioare.Starea sa gravă de sănătate îl facea pe scriitor să îşi ia concedii medicale de câteva luni, iar uneori acestea se întindeau şi pe durata unui an de zile. În aceste perioade, Ion Creangă mergea la băi, la Slănic, iar când se întorcea, de fiecare dată se simţea mai bine. Cum nu se sinchisea să slăbească, aşa cum l-au sfătuit medicii şi continua să mănânce mult şi să bea din belşug, corpul său devenise mult prea slăbit. Creangă a suferit un atac de inimă puternic, iar multă lume a crezut că scriitorul a decedat. Unele ziare din Bucureşti chiar au dat ştiri cum că Ion Creangă ar fi trecut la cele veşnice.

„Dacă atâta era să-mi fie toată jelania după moarte, îmi pare bine că n-am murit încă-şi deie Dumnezeu să mor când m-or găsi oameni cărora să le pese ceva mai puţin de unul ca mine”, aşa a reacţionat scriitorul la ştirile cu privire la decesul său.

În ultimii trei ani de viaţă, starea de sănătate a lui Ion Creangă devenise atât de gravă, încă nici nu mai putea să scrie. Titu Maiorescu, chiar a menţionat acest fapt, într-o scrisoare pe care a trimis-o în 1887 către România Jună de la Viena: „Poate ar mai scrie şi Creangă (institutor la Iaşi) ceva, dar este bolnav, devenit epileptic: nu prea avem noroc cu oamenii noştri de talent”.
Pe la jumătatea lunii decembrie 1889, tipograful Ionescu îl găsi pe Ion Creanga retras în bojdeuca lui. Era cam bolnav și avea iar gust de glumă. Dar era încredințat ca va muri : „Bre – se căi el – tare îmi pare rău ca-s bolnav și mă tem c-am să mor și n-am să pot scrie anecdota cu moș Haralambi și încă vreo doi – trei ce le am în cap”.

În ziua de 31 decembrie acel an (1889), „vremea era urâtă, a ploaie şi zăpada îngreuia mersul. Povestitorul intră pe la vremea prânzului (aşa cel puţin pare mai probabil) în tutungeria lui din strada Goliei 51, unde se afla frate-său Zahei. Era o prăvălie întunecoasă şi urâtă, cu o mică odăiţă în fund, dând spre o curte murdară. Aci Creangă se prăbuşi deodată, lovit de atac şi de apoplexie laolaltă, ori numai de cea din urmă. Se pare (amintirea contemporanilor e ceţoasă) că trupul fu dus de frate la bojdeucă. Unii şi-aduc aminte că au ridicat mortul din Ţicău, altul îl văzu la biserică, probabil biserica cimitirului. Avea două lumânări la cap şi lumea îl privea. Faţa îi era rumenă şi gura întredeschisă ca pentru vorbire. Numai flăcările pâlpâitoare ale făcliilor dădeau ochilor scufundaţi luciul ceros al morții…”.

Fiind sărbătoare ( Sf. Vasile cel Mare ), nu toată lumea știu de moartea povestitorului. Tipograful Ionescu și Miron Pompiliu se îngrijesc de înmormântare. Zahei aleargă și el pe la cine știe cine, și părintele Gheorghe Ienachescu pretinde a fi avut el sarcina îngroparii. Vasile Pogor, care era primar, dădu locul de veci la cimitir. În sfârșit, se răspândi în pripa o invitație ( …) concepută în acest stil: „IOAN CREANGA – Profesor în vârstă de 52 de ani, după o lungă suferință a încetat din viață în ziua de 31 decembrie 1889. Înmormântarea va avea loc marți, 2 ianuarie, ora unu precis la cimitirul „Eternitatea ” (Iași) unde se află depuse rămășițele lui. Fiii, frate și surori roagă pe toți amicii, colegii și cunoscuții a asista la înmormântare”.
La slujba de înmormântare însă „nu au asistat prea mulți, fiindcă invitațiile nu au fost împărțite la timp și mai ales deoarece vremea era rea. Ploua de două zile, zăpadă se topise și deodată un ger umpluse ulițele de ghețus. Lumea se temea sa iasă pe strada. Veniră învățătorii, elevi și studenți și tânărul licențiat Nicolae Iorga, Artur Stavri, Eduard Gruber și alții.
Sicriul era înconjurat de coroane, dintre care numai una din partea unui junimist, anume Nicu Gane. Pe panglica coroanei lui Constantin Creangă ( fiul povestitorului ), (…) se citi inscriptia : „Voitorului meu de bine scump prieten și tata”.

Se ținută obișnuitele cuvântări. Eduard Gruber cuvântă în numele cercului literar (…) a rostit următorul necrolog:
„Jalnică adunare -vorbi el – o dureroasă datorie , cea de pe urmă, ne adună azi pe toți în fața mormântului unde în curând va odihni pentru vecie Ion Creangă, acest fruntaș al literaturii române. Nemângaiatul fiu, rudele, prietenii și tinerimea entuziastă, admiratoare a lui Creangă, își simt acum inima zdrobită și cugetarea înnourată în fața muțeniei și a neclintirei în care el zace, muțenie și neclintire care ne face să ne îngrozim și să ne podidească lacrimile, pentru că nu mut și nu neclintit a fost Creangă în viața lui”.
„Altă moarte se cădea feciorului Smarandei și al lui Ștefan a Petrei, care se rătăcise dincolo de Siret, adus de căruța lui moș Luca. El trebuia să fie purtat în căruță cu boi, în port țărănesc, cu mâinile încrucișate, bocit creștinește de babe și de multele lui rubedenii, tămâiat și prohodit de popii și dascălii satului său, înmormântat în ograda bisericii pe lângă care se jucase și învățase, pentru ca femeile să presare la praznice tămâie într-un hârb, pe groapa sa năpădită de ierburi și să se jeluiască cu capul rezemat de strâmbă cruce, în apropierea ruinoasei cetăți a Neamțului, prin care seara trec domoale vitele, acolo unde se vede încețoșat Ceahlăul și Ozana s-aude clipocind. I-a fost dat altfel”.

Ultimul drum al povestitorului presărat cu peripeții:
De la Barbu Lăzăreanu (via poetul Ioan Păun Pincio) ne-a rămas un amănunt macabru de la înmormântarea lui Ion Creangă. Ioan Păun Pincio locuia, în acea vreme, la Iași pe o stradă râpoasă, în apropiere de bojdeuca cu cerdac a lui Creangă. Acesta a participat la inmormântarea povestitorului pe 2 ianuarie 1890 și a consemnat un detaliu neplăcut ce s-a întâmplat după prohodul și cuvântările din biserică, atunci când sicriul a fost ridicat și cortegiul a pornit spre groapă. Era un ger cumplit, cu ghețuș și zăpadă topită. Păun povestea că au trebuit să ducă sicriul cu rămășițele pământești ale lui Creangă pe umeri, deoarece dricul cu cai nu s-a încumetat să coboare povârnișul repede și alunecos.
În aceste împrejurări, unii dintre purtătorii năsăliei au alunecat, căzând, iar trupul lui Creangă a fost aruncat afară din coșciug, rostogolindu-se prin zăpada topită până în vale. Cineva dintre cei prezenți ar fi șoptit în glumă: „Ioane, nici acum nu ai stare!”.
Poetul Ioan Păun Pincio a dat și el o mână de ajutor ca trupul neînsuflețit al marelui scriitor să fie ridicat, pus în sicriu și dus cu băgare de seamă la locul de odihnă.

Veșnica sa fie pomenirea lui și amintirea lui din neam în neam!

DREPTUL LA NEUITARE… Pr. Florin Tuscanu

19 decembrie 2023, Sala „Manolescu Strunga”, Primăria Municipiului Roman

Eveniment caritabil, unde muzica și poezia încălzesc sufletele oamenilor și, împreună, aducem bucurie celor mai puțin norocoși decât noi.

De unul singur este greu să aduci o schimbare în bine, să lași o amprentă vizibilă asupra comunitătii.

Dar, împreună, picătură cu picătură, suflet cu suflet, zâmbet cu zâmbet, putem să mutăm munții și să aducem un pic de căldură în casele unde copiii se culcă flămânzi, frigul și întunericul sunt omniprezente iar Crăciunul nu este decât o altă zi când mama rostește „n-am”.

video: @Roman_TV
👍 Like & 🔔 Subscribe!
❤️ Mulțumim!

În acest an, în cadrul celei de a VII-a ediție a Festivalului Caritabil „Ella Suciu”, Florentina Luca-Moise și Carmen Suciu și-au propus un proiect ambițios, unic în județul Neamț: strângerea fondurilor pentru construirea unui centru educațional pentru copiii aflați în risc de abandon. Sunt multe motive care pot explica de ce unii tineri renunță prea devreme la studii: probleme personale sau familiale, dificultăți de învățare, situație socioeconomică precară, traume sau neglijența adulților. Proiecte, programe, activități în această direcție sunt multe, însă un proiect de o asemenea anvergură va fi o marcă locală.

„Susțin un proiect care pentru mine reprezintă grijă pentru semeni, în general, pentru copii, în special, înseamnă voință și acțiune, implicare și dorință de a strânge oamenii în jurul meu, spre împlinirea unui scop nobil. Mă simt onorată că, împreună cu Asociația Născută Înger, pot construi un centru educațional pentru copiii aflați în risc de abandon școlar, fără bani din fondurile de la stat, punând în mișcare voluntariatul, umanismul, dragostea pentru cei care au nevoie de ajutor. Am pornit cu oameni alături, peste 200 de voluntari, care au venit cu inima deschisă, imediat ce au auzit apelul meu. Le mulțumesc și deschid mâinile pentru a-i cuprinde pe toți într-o îmbrățișare care înseamnă unitate, putere, succes. Pentru că sigur vom reuși! Venind alături de mine, toți cei care au răspuns pozitiv chemării mele au demonstrat că voluntariatul și caritatea arată responsabilitate, asumare, implicare, capacitatea de a acţiona şi reacţiona într-un scop nobil. Împreună vom vedea acest vis împlinit și vom reveni cu imaginea unui centru educațional care să fie simbol”, a declarat Florentina Luca-Moise, insp.sc.general al Inspectoratului Școlar Județean Neamț.

„Ca la fiecare sfârșit de an, ne-am propus un obiectiv măreț, ambițios, dar atât de necesar pentru comunitatea nemțeană. Este timpul să ne implicăm pentru a ajuta copiii nemțeni aflați în risc de abandon școlar și, implicit, să ajutăm societatea! Sunt sigură că vom reuși! Voluntarii îngerilor vor fi alături de noi. Pentru asta le mulțumesc! Suntem născuți să dăruim și vă așteptăm să vă alăturați acestui proiect de suflet pentru suflet! Vino alături de noi și salvează un destin!„, a declarat Carmen Suciu, reprezentant al Asociației „Născută înger” din Piatra Neamț.

Tradiție și continuitate creștină. PORCEȘTI (MOLDOVENI) – Neamț.

Străvechi sat răzășesc din ținutul Romanului, satul Porcești (astăzi Moldoveni), atestat documentar la 27 iulie 1448 (575 de ani), serbează luna aceasta centenarul sfințirii locului bisericii parohiale cu hramul Sf. Nicolae (1923-2023). Un lucru unic în spațiul ortodox românesc s-a consemnat aici și anume, de-a lungul celor șase secole de la atestarea documentară, sătenii au clădit în sat patru biserici, toate având același hram (Sf. Nicolae),dintre care două se mai păstrează până astăzi, ceea ce ne arată evlavia poporului față de acest sfânt mult îndrăgit.

Prima dintre aceste biserici este cea a lui Oană Porcu (întemeietorul satului Porcești) amintită în secolul al XV-lea, se găsea în „Siliște”. Ea a fost strămutată de săteni în secolul al XIX-lea, în partea de jos a satului, iar în partea de sus a satului fusese ridicată o altă bisericuță de lemn în secolul al XVIII-lea, care a fost mistuită de un incendiu în 2/3 februarie 1934. Cea de-a patra biserică ridicată în perioada interbelică (1923-1934), o adevărată catedrală rurală, care îmbrăcată în haine de sărbătoare își serbează acum, la 6 decembrie, Ocrotitorul său.

Cultul Sf. Nicolae la Porcești, o poveste unică în țară

Unul dintre cei mai îndrăgiți sfinți ai creștinătății este „Sf. Nicolae”, ierarhul cel bun care și-a impropriat un cult extins în toată lumea creștină, cu precădere la noi: mărturie stând cele mai vechi biserici și necropole domnești, cum sunt cele de la Rădăuți, Argeș. În Ținutul Romanului sunt astăzi douăzeci de biserici cu acest hram, între care și cele două biserici de la Moldoveni.

Prima biserică din Porcești, atestată documentar în secolul al XV-lea, este „biserica lui Porcu”, care la anul 1850 a fost strămutată în partea din vale a satului, pe locul donat de Vasile Sava, unde se află și astăzi, având hramul „Sf. Nicolae”. La recensământul din 1774 satul Porcești avea 51 de case, iar între locuitori sunt amintiți și popa Ștefan, popa Andrei, popa Cosma, diaconul Manole, diaconul Ștefan, diaconul Vasile. În următoarele Catagrafii, cele din anul 1820 și 1831, vedem că satul a cunoscut o mare dezvoltare, populația ajungând la aproximativ 200 de familii.

Biserica de lemn și vălătuci, strămutată pe vale o considerăm drept al doilea altar al „Sf. Nicolae”, ce a deservit comunitatea creștină din Porcești din secolul al XIX-lea (ca biserică de parohie), până în zilele noastre, când a fost ridicată noua biserică de zid (parohia Moldoveni II), sfințită la 7 mai 1995.

A treia biserică „Sf. Nicolae” din Porcești a fost ridicată în partea de sus a satului, în secolul al XVIII-lea. Din păcate, o întâmplare nefericită a dus la dispariția ei; în noaptea de 2/3 februarie 1934, după slujbă, o lumânare uitată aprinsă a produs un incendiu de amploare care a mistuit în întregime locașul de cult. Sătenii au reușit să mai salveze ce s-a putut scoate din foc, astfel au rămas câteva obiecte de cult de mare valoare pentru noi, păstrate în Muzeul Satului: un clopot de bronz ce poartă inscripția: „Ștefan Porcescu veleat 7246 (1737/1738)”; o icoană împărătească a Mântuitorului Hristos, icoana „Sf. Nicolae” – icoana hramului vechii biserici, ce poartă următoarea inscripție cu caractere chirilice: „Aceste icoane s-au făcut de Porc(escu) Ștefan, pentru pomenirea lui și a soțului (soției n. n.) său (sale) Safta și fiii săi, cu cheltuiala sa 1792 septembrie 10”.

Un ctitor uitat. Panaite Donici, un ilustru fiu al satului

Până la începutul secolul XX în satele răzășești din zona Romanului au fost ridicate doar biserici de lemn, modeste ctitorii de obște. Inițiativa ridicării unei biserici monumentale de zid la Porcești, aparține unui ilustru fiu al satului, fost Ministru al Lucrărilor publice, primul inginer român cu studii la Paris, ctitorul Armei „Geniu” în Armata română, Panaite Donici (1825-1905), care avea mai multe proprietăți moștenite în zona Romanului. Acesta a poposit în anul 1882 în satul natal, a avut întrevederi cu preoții satului, cu gospodarii și autoritățile locale, cărora le-a propus să caute un loc potrivit pentru o biserică măreață, urmând ca el să se implice de ridicarea acesteia, de la proiect până la procurarea materialelor și zidirea noii bisericii.

Pe atunci în sat erau cele două biserici de lemn amintite anterior, ambele cu hramul „Sf. Nicolae”, una pe deal, deservită de preotul Gh. Porcescu și alta pe vale, unde slujea preotul Grigore Bogza. Între cele două „tabere” din sat (deal și vale) s-au ivit unele neînțelegeri legate de amplasarea viitoarei biserici, și unii și alții dorind să fie în zona lor. După o vreme, ctitorul a revenit în sat și a fost dezamăgit de faptul că sătenii nu au găsit terenul și nici măcar nu erau hotărâți unde să fie amplasat locașul de cult, fapt pentru care a plecat dezgustat și în scurt timp, cu binecuvântarea episcopului Melchisedec a ridicat „biserica promisă” pe moșia sa, în imediata vecinătate a Romanului, la Horia (pe atunci localitatea se numea Elisabeta Doamna), împlinindu-și făgăduința.

Satul Porcești a pierdut atunci o mare oportunitate, de a se construi o biserică de zid monumentală, pe lângă celelalte două vechi bisericuțe de lemn, care se arătau neîncăpătoare pentru comunitatea sătească, ce se găsea în continuă creștere.

Lucrurile au rămas așa până la începutul secolului XX, când în sat a fost transferat un preot destoinic, pe nume Grigore Drăgan, care s-a angajat împreună cu sătenii să înceapă demersurile pentru construcția unei noi biserici și a unei case parohiale. Pentru început s-a constituit un Comitet de construcție, iar atmosfera în sat era plină de entuziasm și speranță. S-a găsit și terenul potrivit pentru o biserică impozantă și pentru casa parohială, în partea de sus a satului, pe un platou înalt, chiar în fața școlii primare, terenul fiind donat de Scarlat Dabija.

Au început listele de subscriere, donatorii fiind numeroși; au început să fie procurate materialele și totul părea că merge spre bine, dar au venit câțiva ani grei, a început războiul și lucrările tot s-au amânat. La 1 ianuarie 1918 preotul Grigore Drăgan, s-a stins din viață în noaptea dintre ani, infectat cu tifos exantematic, iar la scurt timp a murit și soția sa. Postul de paroh a fost ocupat de către un preot tânăr și erudit pe nume Gheorghe V. Butnaru, care avea să însuflețească din nou comunitatea și să urnească din loc acest măreț proiect.

Recunoștință și reînnoire

După Marea Unire de la 1 decembrie 1918, comunitatea creștină de la Porcești, la inițiativa învățătorului Gh. Porcescu, a început construcția unui monument al eroilor comunei, căzuți pe toate câmpurile de luptă, după un proiect al sculptorului N. Grodinschi. Monumentul a fost inaugurat cu mare solemnitate la 31 iulie 1921, în prezența autorităților centrale și locale, a ostașilor demobilizați, care au defilat la final în sunetul muzicii fanfarei militare din Roman, prezentă special la festivitate. Cu acest prilej s-au ținut înflăcărate discursuri patriotice, în care s-a amintit și de mărețul proiect al bisericii noi a satului.

La 4 martie 1921 parohia a fost vizitată de către protopopul județului Roman, preotul iconom Gh. Vlad, care a consemnat în registrul de inspecție următoarele: „În parohie este constituit Comitetul pentru construcția bisericii noi și are adunat până acuma 17.661,80 lei”. Același protopop de Roman, a revenit la Porcești pe 16 decembrie 1922 și a constatat că între timp, în vara anului 1922, s-au încheiat lucrările la casa parohială, prin osârdia d-lui învățător Gh. Porcescu – senator și a preotului paroh Gh. V. Butnaru, iar „pentru biserica nouă s-au adunat 35.000 lei”.

Anul 1923 – un an plin de evenimente și entuziasm

Din Arhiva Parohiei Moldoveni 1 (Dosar Corespondență, 1923) am selectat câteva evenimente importante din viața comunității din Porcești, precum și a întregii zone a Romanului, ce au avut loc acum 100 de ani în urmă.

25 ianuarie 1923 – prin Legea împroprietăririi s-au alocat la fiecare parohie din comuna Porcești câte un hectar de teren ( 1 ha la Hociungi și 1 ha la Porcești).

01 februarie 1923 – arhimandritul Ilarion Mircea, vicar eparhial la Roman preia conducerea administrației eparhiale, în urma retragerii din scaunul vlădicesc a episcopului Teodosie Atanasiu (pe caz de boală), la Mănăstirea Neamț.

03 martie 1923– pr. paroh din Porcești – Gheorghe V. Butnaru – a fost numit protopop al județului Roman, înlocuindu-l pe pr. Gh. Vlad care a fost numit director al Seminarului „Sf. Gheorghe” din Roman.

14 Aprilie 1923 – arhimandritul Ilarion Mircea a fost hirotonit în treapta de arhiereu, cu titulatura „Băcăuanul”, la Catedrala Mitropolitană din Iași.

Mai 1923 – arhiereul Ilarion a fost invitat de către protoiereul județului Roman să oficieze Sf. Liturghie arhierească la biserica de lemn din Porcești, îndemnând sătenii și autoritățile locale să pornească șantierul bisericii de zid, ca o necesitate pentru această frumoasă comunitate. Cu acel prilej, preotul paroh Gh. V. Butnaru, care în urmă cu două luni fusese numit protopop de Roman, a primit distincția de „iconom stavrofor”.

10 iunie 1923– la Catedrala Episcopală din Roman a avut loc ceremonia de instalare a noului episcop, Lucian Triteanu, care va colabora foarte bine cu pr. Gh. V. Butnaru, punând bazele unei reviste eparhiale „Cronica Romanului”, cu apariție lunară până când regimul comunist a oprit tipărirea ei (1924-1951).

Un moment istoric. 11 octombrie 1923. Centenarul așezării pietrei de temelie a bisericii „Sf. Nicolae” din Porcești (1923-2023)

Într-o frumoasă duminică de toamnă, cu numai trei zile înaintea serbării Sf. Parascheva „Ocrotitoarea Moldovei”, la invitația protopopului de Roman, Iconom Gh. V. Butnaru (care avea atunci și responsabilitatea de preot paroh la Porcești), într-o atmosferă de mare sărbătoare, cu o prezență numeroasă, pe 11 octombrie 1923, tânărul episcop de Roman, Lucian Triteanu a poposit la Porcești. A fost întâmpinat cu fastul cuvenit unui asemenea oaspete de seamă, apoi a slujit Sf. Liturghie și a sfințit locul viitoarei biserici cu hramul „Sf. Nicolae”, așezând piatra de temelie a noului locaș de cult. Era cel de-al IV-lea altar succesiv închinat „Sf. Nicolae” din satul Porcești.

Prezența ierarhului, binecuvântarea și cuvântul ocazional adresat mulțimii prezente la ceremonia religioasă au adus un nou impuls spre împlinirea acestui măreț ideal local.

Dintre ctitorii și donatorii bisericii amintim pe preotul Ioan Enea, paroh în Bacău, fiu al satului, care a făcut cea mai importantă donație, în valoare de 110.000 lei; apoi Fabrica de Zahăr din Roman a donat 108.274 lei; Ministerul Cultelor 30.000 lei; Dr. I. Manolescu Strunga – 19.000 lei; Prefectura Roman – 5000 lei; Primăria – 3000 lei și mulți alții. Satul avea pe atunci 481 de gospodării, iar sătenii au contribuit din puținul lor, dar cu mult suflet și multă dăruire, prestând permanent muncă voluntară pe șantierul bisericii.

La 1 august 1926, pr. Gh. V. Butnaru a fost transferat de la Porcești la Parohia „Sf. Gheorghe” Roman, fiind numit și consilier cultural la Episcopia Romanului, iar în locul său, președinte al Comitetului de construcție al bisericii a fost desemnat dl. Senator Gh. Porcescu, fiu al satului implicat de la început în această lucrare.

Noul paroh, a fost instalat în august 1926, fiind transferat de la Broșteni – preotul Emil Platon – fiind numit vice-președinte al Comitetului de construcție. Prin eforturi conjugate s-a continuat zidirea bisericii, care a fost terminată după zece ani de trudă (1933).

De-a lungul unui secol au slujit la acest altar mulți slujitori, între care cu smerenie, vreme de treisprezece ani am slujit și eu. Voi enumera cronologic preoții slujitori ai bisericii „Sf. Nicolae”, Parohia Moldoveni 1: Pr. Grigore Drăgan (1904-1918); Pr. Gheorghe V. Butnaru (1918-1926)-Protopop de Roman; Pr. Emil Platon (1926-1956); Pr. Alexandru Iftimie (1956-1971) Protopop al Circumscripției II Siret, Județul Roman; Pr. Grigore Bogza (1971-1985); Pr. Ștefan Chelaru (1985-1991); Pr. Aurel Florin Țuscanu (1991-2004)- Protop de Roman; Pr. Gabriel Vasile Buzdugan (2004-2010) – inspector eparhial; Pr. Iustin Ioan Onofrei (2010-2022); Pr. paroh Mihai Bubă (din 2022).

Gânduri la Centenar…

Deși a trecut un secol de la sfințirea locului bisericii „Sf. Nicolae” de la Porcești, locașul de cult se impune și astăzi în peisajul rural, prin amplasamentul, monumentalitatea și arhitectura sa, oferind vizitatorilor climatul teandric al unei comuniuni neîntrerupte între „cele cerești și cele pământești”, iar pentru enoriașii parohiei, biserica satului constituie o adevarată „vatră de spiritualitate”, de care și-au legat bucuriile și amarul, generații de-a rândul de credincioși, păstrând aprinsă neîntrerupt candela credinței străbune și frumoasele tradiții creștinești moștenite de la strămoși.

Este pentru noi toți un prilej de pioasă aducere aminte față de ctitorii, ostenitorii, binefăcătorii și slujitorii acestui sfânt lăcaș, un prilej de recunoștință dar și de reînnoire, un popas duhovnicesc ce ne permite să reînviem vremuri de mult apuse, peste care s-a așternut nedreapta uitare.

Un gânditor spunea că „cine nu păstrează în grădina istoriei sămânța florilor trecutului, nu are ce semăna nici în ogorul viitorului”! Aceste „file de istorie”, consemnate în marea Carte de Istorie a comunității creștine de la Porcești (astăzi Moldoveni), în calitate de preot slujitor și fiu al satului, doresc să le înmănunchez într-un buchet multicolor și înmiresmat, pe care să-l depun acum, la acest frumos popas aniversar, la edificiul spiritualității înaintașilor noștri.

Pr. Dr. Florin ȚUSCANU